Olympique Marseille-Arsenal 0-1

Etapa a 4-a din grupele Champions League a adus faţă în faţă pe Marseille şi Arsenal, două echipe care au început prost în campionat, dar care nu au pierdut încă în Europa. Dechamps a folosit sistemul 4-3-3, cu Mandanda- Azpilicueta, Diawara, N'Koulou, Morel- Diarra, L. Gonzalez, B. Cheyrou- A. Ayew, Remy, Valbuena, într-o aşezare extrem de ofensivă. Wenger a ales acelaşi 4-2-3-1, cu Szczesny- Jenkinson, Koscielny, Mertesacker, A. Santos- Song, Arteta- Walcott, Rosicky, Arshavin- van Persie.

Desfăşurarea meciului

Partida a avut un start bun şi a continuat cu un ritm alert, în care cele două echipe nu s-au închis şi au jucat pe contre. Totuşi, în ciuda multiplelor faze ofensive, de ambele părţi, niciuna dintre formaţii nu şi-a creat mari ocazii. Marseille a jucat cu linia de fundaşi foarte sus, pentru a bloca construcţia englezilor. Tunarii au optat pentru un joc fără riscuri, în care păstrarea intactă a porţii a fost poate cel mai important ţel. Putem spune că niciuna dintre adversare nu a avut calitate, incisivitate şi clarviziune, necesare pentru a deschide scorul. 

Repriza a doua a fost şi mai confuză decât prima. Multe schimbări, toate post pe post, şi puţin fotbal. Cele două echipe au atacat, dar fără orizont, şi doar inspiraţia lui Gervinho, venită în minutele de prelungire, a dus la un gol marcat. Ivorianul a atins mingea uşor cu călcâiul, aceasta a ajuns la Ramsey, intrat de puţin timp, care n-a ratat din careu. Meciul s-a terminat apoi, cu scorul de 1-0 pentru oaspeţi, care au părut surprinşi că au câştigat un meci pe care foarte uşor puteau să-l piardă.

Se vede clar că Robin van Persie este prea departe de mijlocaşii care ar trebui sa-l susţină. Aceştia nu au nici fantezia, nici calitatea ofensivă necesară să scoată un adversar din joc, şi să poată sta aproape de el, cum o făceau Nasri sau Fabregas în sezonul trecut.

Văd, încă o dată, şi sunt conştient că mă repet, un Arsenal care şi-a pierdut identitatea. Nu iese la joc pe cât ar trebui şi asta nu pentru că nu vrea, ci pentru că este incapabilă ofensiv. Unde este jocul de pase, în viteză, de altă dată? De ce s-a transformat într-un joc de posesie letargic, menit să lipsească de pericole propria defensivă şi rareori să ameninţe adversarul?

Bucuria din final