Finala Europa League

În seara de 9 mai, pe Arena Naţională, a avut loc poate cel mai important eveniment sportiv de după '89. Un stadion european, o organizare pe măsură, fani extraordinari şi două echipe măreţe. Athletic versus Atletico, duelul spaniolilor mai mici, cum s-a spus nejustificat, a fost o adevărată lecţie de fotbal. 

Radamel Falcao a fost de departe omul meciului.

Biblao pornea, nu ştiu cum şi de ce, cu prima şansă, cu toate că nu avea nici experienţa şi nici valoarea de partea ei, dar Madridul (ce-i drept, a doua echipă din oraş) nu s-a ofensat cu privire la părerile microbiştilor, ci şi-a văzut de treabă şi de joc şi a demonstrat că este o echipă mare, cu o organizare a jocului cum rar vedem, mai ales pe stadioanele din România, ţară unde organizarea jocului este înţeleasă de marii noştrii antrenori prin sintagma "toţi în spatele mingii şi apoi degajare lungă direct pe vârf."

Dar să nu lăsăm ca fotbalul intern să primeze și să analizăm finala, pentru că sunt multe de spus. Două echipe de start asemnătoare ca așezare, anume un 4-5-1, cu un singur vârf împins, dar total diferit faţă de ce se înţelege la noi. Titularii obişnuiţi, adică Courtois - Juanfran, Godin, Miranda, Filipe Luis - Mario Suarez, Gabi, Diego, Adrian, Turan - Falcao, pentru madrileni, şi Iraizoz - Iraola, Javi Martinez, Amorebieta, Aurtenetxe - Ander Herrera, Iturraspe, De Marcos, Susaeta, Muniain -Llorente pentru basci. 

Însă asemănările se cam termină aici! De ce? Pentru că stilurile de joc au fost total diferite, iar Bielsa, antrenorul lui Bilbao, pentru cine nu ştie, s-a păcălit singur, atunci când a optat spre acest joc de pase a la Barcelona, care nu-i iese nimănui în afara de echipa catalană. Elevii lui au comis multe greşeli la mijlocul terenului, din prea mare dorinţă de a pasa din prima, iar Falcao nu a iertat; a scăpat de două ori spre poartă şi a marcat două goluri antologice, mai ales primul, când a drbilat tot şi a trimis mingea în vinclul colţului lung. MAGISTRAL! Apoi totul a fost uşor pentru trupa lui Simeone, fostul învăţăcel într-ale antrenoratului al lui Bielsa. Jucătorii lui au cedat mijlocul terenului, dar nu în stilul pur românesc, cu apărare pe două, chiar trei linii, ci mult mai inteligent de atât, cu un pressing la 30 de metri de poarta proprie, lucru care i-a destabilizat pe Llorente şi compania, care s-au pierdut în faţa pasei finale şi nu au părut niciun moment că sunt capabili să revină în meci. Golul doi, venit în minutul 34, marcat tot de Falcao le-a turnat plumb în ghete, iar finala era rezolvată în nici o repriză. 

Cu totul în zadar au fost schimbările ultraofensive ale lui Bielsa de la începutul părţii secunde, iar asta datorită scorului, dar şi faptului că nu poţi schimba radical din mers abordarea unui meci atât de important, unde valorile sunt egale, chiar, afirm cu tărie, cu echipa ta puţin mai slabă din punct de vedere dacă nu valoric cel puţin al experienţei. Munian, Susaeta, Herrera reprezintă promisiuni, unii spun că sunt deja certitudini, dar în momentele dificile se pierd, pentru că nu au trecut prin acestea de multe ori, pe când un Diego, Arda Turan sau Adrian au ajuns deja la nivelul la care ştiu exact ce au de făcut şi pot duce un meci fără vreo greşeală. 

Ce nu a înţeles Bielsa a fost că nu poţi copia stilul unei echipe, şi aici mă refer la cel al lui Barcelona, dacă ai jucători cu alte caracteristici şi evident mult sub nivelul unui Fabregas sau Iniesta, ca să nu îi aduc în discuţie pe Messi, Xavi şi David Villa, absenţa ultimului fiind şi motivul pentru care Barcelona nu a câştigat tot şi în acest an. Această interpetare greşită a fost recunoscută de antrenor, dar doar după meci, când a spus că el este vinovat pentru eşecul echipei lui, dar deja era prea târziu pentru acest sezon, însă la anul Bilbao are toate şansele să devină o echipă mai bună, dacă nu îşi vinde piesele importante, dar şi dacă se desprinde de nevoia de a imita trupa antrenată de Guardiola. 

Încheind, Atletico Madrid merită cupa mai mult decât adversara ei din finală pentru că a ştiut să abordeze mai bine partida şi a înţeles că, pentru a avea succes, trebuie să-şi creezi un stil propriu, pentru care lumea să te identifice, şi nicidecum să încerci să copiezi stilul unei alte echipe, oricât succes a avut, pentru că nu vei reuşi în totalitate şi, mai devreme sau mai târziu, vei suferi o mare decepţie.

Arsenal-Norwich 3-3

Etapa a 37-a din Premier League era hotărâtoare pentru Arsenal, întrucât, ca să fie sigură de locul 3 în clasament, trebuia să învingă pe Norwich, o echipă incomodă şi care venea pe Emirates fără presiune, fiind salvată de la retrogradare şi neavând vreo şansă la locuri de cupe europene. Arsene Wenger avea mulţi accidentaţi, dar a reuşit să trimită un prim unprezece de calitate, cu Szczesny - Sagna, Koscielny, Vermaelen, Gibbs - Ramsey, Song, Gervinho, Rosicky, Benayoun - van Persie, în acelaşi sistem cu cinci mijlocaşi şi un vârf extrem de mobil, în persoana celui mai bun jucător al acestui campionat. De cealaltă parte, Paul Lambert a recurs la sistemul 4-4-2, cu Ruddy - Naughton, Ryan Bennett, Martin, Lappin - Johnson, Howson, Elliott Bennett, Hoolahan - Jackson, Holt.

Desfăşurarea meciului

Arsenal a început în forţă  şi a atacat încă din primul minut, atunci când Benayoun a deschis scorul, în urma unei execuţii de senzaţie, un şut a la Del Piero, rist interior la vinclu. Norwich nu s-a dat bătută şi a jucat ce ştie mai bine, totul pe forţa fizică, cu multe mingi lungi şi centrări în careu, la care se adaugă o apărare compactă. Stilul acesta a dat roade, iar oaspeţii au egalat, prin Hoolahan (12'), cu largul concurs al lui Szczesny, care a greşit impardonabil. Coşmarul a continuat pentru tunari, care nu au reuşit să-şi impună jocul şi s-au văzut cedând iniţiativa, iar Holt a marcat pentru 1-2, în minutul 27, ajutat de devierea lui Gibbs, care a făcut ca mingea să-l lobeze pe portar. A urmat accidentarea lui Sagna şi se părea că nu este ziua lui Arsene, care a fost nevoit să-l introducă pe Coquelin (33'). Până la pauză, niciuna dintre formaţii nu şi-a mai creat ocazii, iar nici partea secundă nu a început prea bine, pentru că Norwich era mulţumită cu acest rezultat, iar Arenal părea incapabilă să facă diferenţa. Totuşi, meciul a avut ritm, iar contraatacurile ambelor trupe au dus la o serie de ocazii, cele mai mari în contul gazdelor, care nu au izbutit să introducă mingea în plasă. Wenger a schimbat ofensiv, nemaiavând nimic de pierdut, şi l-a introdus pe Oxlade în locul lui Ramsey, în speranţa că suflul tânărului mijlocaş îi va revigora pe colegii lui. A urmat o nouă ratare a lui van Persie, care părea într-o scădere evidentă de formă şi contestatarii puteau afirma că nu este un jucător pe atât de constant, însă olandezul, prin ce a făcut pe final de meci, ţinea să arate contrariul.

Astfel, când mai erau aproximativ 20 de minute până la final, Chamakh a intrat în locul lui Benayoun, cu toate că se ştie că marocanul se simte bine doar atunci când este titular. Cu toate acestea, a creat o mai mare densitate în careul lui Norwich, şi, împotriva sorţii, putem spune, Arsenal a egalat, meritat, prin van Persie, care a primit o pasă fabuloasă de la Song (72') şi l-a executat pe Ruddy. Au urmat momente tensionate, care l-au avut în prim-plan pe acelaşi camerunez, enervat de tragerile de timp ale adversarilor. Însă van Persie a reuşit dubla, iar golul acesta, de 3-2, era unul foarte important, întrucât putea asigura într-o proporţie mare locul 3. Totuși, urmau 10 minute de foc, în care oaspeţii puteau oricând egala şi au făcut-o, prin Morison (85'), în faţa unei apărari inexistente, iar londonezii relau atacurile, disperate de această dată. Câteva minute mai târziu van Persie a cerut pe bună dreptate un penalty, dar arbitrul nu a dat nimic, apoi Song a încercat un călcâi incredibil, dar Ruddy a avut un reflex incredibil, iar neșansa era, dacă putem să spunem așa, de partea lui Arsenal.


Meciul s-a terminat la egalitate, iar Arsenal scapă printre degete şansa de a-şi apropia atât de mult râvnitul loc 3. Cu o apărare atât de somnolentă este greu să faci performanţă!