Universitatea Cluj-FC Rapid 2-0

După cum deja ne-am obişnuit, Rapid, după un debut fulminant, în care a executat scurt FC Vaslui, a revenit cu picioarele pe pământ. Universitatea Cluj nu a făcut greşelile moldovenilor, ci a jucat pragmatic şi a aşteptat ocazia să contraatace, iar, uşor, a pus stăpânire pe meci. Întâi Niculescu a executat un corner la colţul scurt, iar Rui Duarte şi-a introdus mingea în poartă (29), ca apoi acelaşi Claugol să-şi arate încă o dată valoarea. În minutul 40 a marcat printr-un şut de excepţie, de pe loc, direct în vinclul porţii lui Coman.

Prima repriză nu a aparţinut net gazdelor, dar plusul de eficacitate i-a făcut să intre la cabine cu scorul de 2-0. După pauză clujenii s-au lăsat dominaţi, dar a ţinut atacanţii acolo sus, pentru a pune presiune pe apărarea giuleşteană şi pentru a nu-i lăsa să vină cu toată echipa în atac. Incursiunile lui Cojocnean, Niculescu, Cristea şi Tony au arătat imperfecţiunile din defensiva rapidistă şi doar imprecizia acestora a făcut ca scorul să rămână acelaşi. În plus, în apărare nu au lăsat spaţii, s-au apărat organizat şi au luptat pentru fiecare minge.

Cu o galerie frumoasă în spate, Universitatea Cluj a arătat ca o echipă care ştie ce vrea. Rapidul, de cealaltă parte, joacă un fotbal lent, atât în apărare, cât şi în atac, mizând mult pe faze fixe sau pe capacitatea jucătorilor ofensivi de a surprinde prin execuţii. Inconstanţa unor jucători precum Surdu, Sburlea, Herea, Burcă sau Deac fac Rapidul o echipă oscilantă, iar diferenţa de valoarea între titulari şi rezerve o împiedică să se gândească la titlu.

Dacia Mioveni-Universitatea Cluj 0-1

În cadrul primei etape din Liga 1, nou promovata Dacia Mioveni a primit vizita echipei Universitatea Cluj. Ambii antrenori au folosit un sistem foarte ofensiv, anume 4-3-3. Ionuţ Popa i-a trimis în teren pe Hăisan- Voicu, Olteanu, Mitulescu, Crăciun- Mărgăritescu, Enache, Săndulescu- Dică, Neaga, Tănasă, iar Ionuţ Badea i-a ales pe Popa- Unguruşan, Pele, Szukala, Mendy- Menassel, Păcurar, Boştină- Niculescu, Machado, Cristea.

Desfăşurarea meciului

Chiar dacă cele două echipe au avut aşezări asemănătoare, jocul lor nu a semănat deloc. Distanţa mare între mijlocaşi şi tridentul ofensiv a celor de la Mioveni nu a apărut şi la oaspeţi, datorită faptului că Adrian Cristea a avut un rol de volante, făcând joncţiunea între mijloc şi atac. Antrenorul Popa a mizat exclusiv pe experienţa şi abilitatea celor trei oameni ofensivi, iar acest lucru s-a dovedit, în prima parte, insuficient. Ba mai mult, Universitatea a deschis scorul, în minutul 41, prin Machado, în urma unui şut la colţul lung, care întâi a lovit bara. Această reuşită a venit meritat, deoarece studenţii au condus ostilităţile pe întreg parcursul primei părţi.

Al doilea mitan a aparţinut gazdelor, care, pe fondul retragerii oaspeţilor, au forţat egalarea. Jocul a fost mult mai fragmentat şi mai dur, dovadă numărul mare de cartonaşe galbene acordate de central. Pe rând, Neaga, Dică şi Crăciun au fost schimbaţi cu Coşereanu, Ayza şi Nilă, jucători care au adus un plus de determinare în jocul echipei. Badea a mutat şi el, post pe post (Machado, Niculescu şi Păcurar cu Cojocnean, Tony şi Marinescu), dar, odată cu fiecare schimbare, a ordonat din ce în ce mai mult retragerea.

Cu toate că în repriza a doau nu au contat, clujenii arată calităţi demne de luat în seamă, prin acest joc de posesie, cu participarea tuturor jucătorilor la faza ofensivă şi prin jucătorii cu profil ofensiv, capabili să decidă singuri un meci, cum a fost astăzi Machado. Mioveni, de cealaltă parte, are toate şansele să se salveze de la retrogradare, în special pentru că are o echipă experimentată, obişnuită cu presiuna. În plus, antrenorul Ionuţ Popa are, la randu-i, experienţa necesară pentru a îndeplini obiectivul trasat.

Gaz Metan-KuPS 2-0

Returul turului al doilea preliminar din cadrul Europa League s-a dovedit a fi un meci mai greu decât s-au aşteptat elevii lui Pustai, dar, cu toate astea, au reuşit să treacă de echipa finlandeză cu scorul general de 2-1.

Gazul a începu cu un sistem mai ofensiv decât în tur, anume un 4-1-4-1, cu Pleşca, Hoban, Lazăr, Akaki, Buzean-Todea- Muntean, Eric, Petre, Pîrvulescu- Bawab. Vedem că antrenorul medieşenilor a mizat pe un singur închizator, pentru a crea densitate în atac, fiind conştient că oaspeţii vor încerca să se apere, pentru a conserva avantajul luat în tur. De altfel, aceştia au jucat un 4-4-1-1, Williams fiind singurul om trimis în atac de către Esa Pekonen.

Desfăşurarea meciului

Ardelenii au debutat timoraţi, fiind presaţi de faptul că un gol primit însemna o eliminare aproape sigură. Pe acest fond, finladezii au început sus şi au presat, fiind echipa mai bună, cel puţin în primele 20 de minute, când puteau deschide scorul, prin bolta lui Williams. Apoi, însă, Gaz Metan s-a trezit la viaţă, dar prin jocul cu mingi lungi, asemănător mai mult cu stilul nordic al adversarilor, nu au reuşit să-i surprindă. Totuşi, acţiunea din minutul 35, a lui Petre, s-a încheiat cu un gol asemănător celui marcat de Buş în Supercupă, aducând linişte în tabăra medieşană. 

În urma deschiderii scorului, gazdele au pus şi mai mult stăpânire pe joc, iar imediat după pauză au reşit să-şi dubleze avantajul, lucru anunţat de pressingul furibund din finalul primei părţi. Hoban, aşadar, a marcat pentru scorul de 2-0, după un corner şi o neînţelegere în careu a oaspeţilor. Pustai nu a stat mult pe gânduri şi a făcut, pe rând, toate cele trei schimbări. Acestea au avut un caracter defensiv, pentru a păstra avantajul. Breeveld, Petre şi Markovic i-au înlocuit pe Muntean, Zaharia şi Bawab. Între aceste mutări, Gazul a ratat câteva ocazii monumentale, prin Eric, în special, dar, spre bucuria fanilor medieşeni, aceste ocazii irosite nu s-au întors împotriva gazdelor.

Mediaşul arată calitate în joc, asemănându-se cu Oţelul din multe puncte de vedere. Va fi cu siguranţă o nucă tare şi în acest sezon şi putem spera că îi va elimina pe nemţii de la Mainz în următorul tur preliminar, dar pentru a reuşi această performanţă trebuie să-şi îmbunăteţească procentajul ocaziilor transformate în gol, pentru că şi în tur şi în retur a ratat exasperant.

Oţelul-Steaua 1-0

Piatra Neamţ. Atmosferă electrizantă. Nume mari în tribune. Supercupa României.

Meciul începe tensionat, cu  Giurgiu şi apoi Tănase accidentaţi şi înlocuiţi în primele zece minute. Galamaz îşi trece în cont o ocazie enormă, tuşierul anulează un gol a lui Paraschiv, în urma centrării lui Sălăgeanu, pe motiv de offside, dar oţelarii nu protestează, ci aleg să încerce în continuare. Buş reuşeşte deschiderea scorului (14), cu un şut frumos la colţul lung, într-o fază în care Martinovic nu a fost destul de prompt. Steaua pare tot mai mult aceeaşi echipă de anul trecut, fără variante în atac şi foarte previzibilă cu acele mingi lungi în careul advers. Moldovenii, în schimb, par o echipă capabilă ă fugă un meci întreg şi să se bată pentru fiecare minge, chiar dacă au momente în care parcă prea faultează.

Odată cu reuşita lui Buş, declarat omul meciului, partida se deschide şi Steaua încearcă, încearcă şi iar încearcă, dar nu reuşeşte să fie periculoasă la poarta lui Grahovac, ci mai degrabă domină mijlocul terenului, atât cât îi permite valoarea îndoielnică a jucătorilor, aceeaşi din sezonul trecut (Brandan, Nicoliţă, Bicfalvi şi noua achiziţie Băjenaru). 

A doua repriză continuă în acelaşi stil, cu Oţelul aparând rezultatul şi aşteptând orice greşeală adversă, pentru a porni pe contraatac, prin cei patru jucători buni de bandă, Buş, Antal şi Sălăgeanu, Râpă, care învăluie frumos de câte ori au ocazia. În rest, partea a doua la indigo cu prima, cu Steaua fără orizont în jocul prestat. 

Unde este priceperea lui Ronny Levy? Unde sunt transferurile care urmau să facă diferenţa? Steaua rămâne echipa din sezonul trecut, fără soluţii în atac şi la mijloc şi greoaie în defensivă, unde un jucător precum Ibeh a reuşit să dribleze tot cu o uşurinţă debordantă. Poate că nu este momentul unei restructurări a lotului, poate este prea devreme, dar cu siguranţă această echipă nu are nicio şansă în lupta pentru titlu, poate nici în lupta pentru locurile de cupe europene. 

Oţelul arată disciplina nemţească, instaurată de Munteanu. Totuşi, nu aşa arată o echipă campioană, reprezentanta unui campionat care, oricum am lua-o, trimite o formaţie direct în grupele Ligii Campionilor.

Brazilia-Venezuela 0-0

În cadrul Copa America, Brazilia a dat piept cu modesta echipă a Venezuelei, condusă de Cesar Farias, cel mai tânăr tehnician al acestei ediţii. Naţionala carioca a jucat într-un sistem 4-3-3, de multe ori schimbându-se în 4-2-3-1, cu Julio Cesar- Dani Alves, Lucio, Thiago Silva, Andre Santos- Lucas Leiva, Ramires, Ganso- Neymar, Robinho, Pato. Adversarii lor au folosit formula 4-4-2, cu Vega- Rosales, Peroto, Vazcarrondo, Cichero- Gozalez, Rincon, Lucena, Arango- Miku, Rondon.

Desfăşurarea meciului

Partida a început cum era de aşteptat, cu Brazilia la cârma jocului, presând încontinuu pentru a prelua conducerea, iar Venezuela cu o apărare pe două linii, singurii jucători mai avansaţi fiind cei doi atacanţi, păstraţi în faţă pentru eventuale contraatacuri.

Prima repriză a adus un joc static, fără mari ocazii; în afara unei bare a lui Pato, favoriţii nu s-au regăsit, jocul lor fiind prea lent pentru a penetra defensiva foarte bine organizată a adversarilor.

Mitanul secund nu a adus nimic nou în jocul Braziliei, ba mai mult, Venezuela a prins curaj şi era cât pe ce să dea lovitura de graţie. Ambii antrenori au făcut schimbări; Robinho, Ramires şi Pato au fost înlocuiţi de Fred, Elano şi tânărul Lucas, dar nu au adus nimic în plus. În schimb, înlocuirea celor doi atacanţi, Rondon şi Miku, cu Moreno şi Maldonado, a adus un suflu nou ofensivei venezuelene, care, după cum spuneam, putea da lovitura.

Ţinând cont că a fost primul meci pentru ambele echipe, putem pune lipsa de eficacitate a brazilienilor pe faptul că încă nu sunt la capacitate maximă, dar lentoarea cu care au jucat demonstrează faptul că un Kaka, un Willian sau un Hulk ar fi fost mult mai indicaţi decât neexperimenaţii Ganso şi Neymar.

Arsenal, model de urmat.

Începând cu anul 1996, când Arsene Wenger a preluat pe Arsenal (nume predestinat pentru tehnicianul francez, nu?), politica clubului s-a schimbat şi putem spune, după 15 ani, că această abordare a fost şi este cel puţin interesantă. Spun asta pentru că majoritatea echipelor de top nu se uită la bani şi îşi permit să arunce zeci de milioane pe câte un jucător, chiar îşi propun acest lucru, pentru a atrage lumea la stadion şi pentru a vinde tricouri, din ce în ce mai multe şi mai scumpe; chiar şi Barcelona a plătit şi plăteşte în continuare bani grei pe câte un fotbalist (David Villa, Ibrahimovic), cu toate că are poate cel mai bun centru de copii şi juniori din lume.

Arsene, prin Arsenal, arată că dacă ai răbdare rezultatele nu vor întârzia să apară, iar respectul şi satisfacţia obţinute vor fi mult mai mari, deoarece una este să investeşti acele sute de milioane pentru un trofeu, însă cu totul altceva să să ai profit an de an, deci să te autofinanţezi, în acelaşi timp în care te numeri printre cele mai bune şi constante formaţii din lume. 

Henry, care la Juventus nu se adaptase sau poate nu avusese ocazia, Vieira, Nasri, Adebayor, Fabregas, van Persie, Ljunberg, sunt toţi jucători care în momentul venirii la echipa londoneză nu impresionaseră, dar pe care Wenger i-a dus la următorul nivel, transformându-i în fobalişti de superclasă.

Vedem două abordări diferite, una care aduce succesul aproape garantat şi într-un timp scurt, iar cealaltă, mult mai fascinantă, dar şi mai dificilă, caracteristică care o împiedică să fie aplicată de granzii Europei, cum ne place să numin formaţii de tradiţie precum Real Madrid, Manchester United, Liverpool, Inter, Milan, Juventus, dar şi noi venite, de multe ori intrate cu forţa, cum ar fi Chelsea, Manchester City şi, poate cine ştie, mâine poimâine Malaga sau Anzhi Makhachkala. Serios, prieteni, cum să investeşti atât de mult la o echipă cu un nume atât de greu de pronunţat? Chiar nu mai avem pic de respect pentru săracii comentatori, care vor avea bătăi de cap când o vor comenta în Champions League?

Aşadar şi prin urmare, strategia lui Arsenal este demnă de laudă şi merită încercată, mai ales în ţări care nu dispun de resurse mari de bani, cum este şi la noi. Doar simplul fapt că Arsenal, în acest interval de timp, a avut rezultate notabile, precum 3 campionate şi 5 locuri doi, 4 cupe ale Angliei şi o finală, 2 finale ale cupei ligii Angliei, 4 supercupe, o finală Champions League şi una UEFA, arată că se poate şi cu bani mai puţini, dar cu multă muncă, răbdare şi un management de calitate.